Pierdut

    Omul este definit de tot ceea ce i se intampla, de tot ce vede, de tot ce aude, de tot ce simte. Dar daca un om vede, aude si simte... rau, pentru ca altfel nu pot spune, atunci cum va fi el definit?
    Ma intreb asta pentru ca destul de curand, voi putea spune ca sunt o persoana adulta, responsabila, bine definita. Dar cum voi fi oare, daca voi continua cu tot raul ce m-a inconjurat in mod intens in ultimul timp? Scriu despre asta acum, fiindca m-a pus serios pe ganduri si sincer, abia acum m-am simtit in stare sa imi amintesc cu lux de amanunte cele intamplate fara sa ma cutremur.
    Totul a inceput incredibil de bine. Nu aveam nicio grija de nimic, lucrurile pareau sa imi mearga in sfarsit si mie, vremea era exact pe placul meu, dar cel mai important, nu eram singur. Mai eram cu doua persoane pe care le voi spune A si C. Am petrecut cu A si C timpul acela in care am fost cu adevarat fericit, asa cum nu am mai fost de mult timp, lucru care m-a apropiat enorm de ei, intr-un timp foarte scurt, lucru neobisnuit pentru mine. Cat am stat cu A si C eram fericit, dar nu pentru ca soarele ardea, sau ca aveam bani, sau ca purtam ochelarii de soare in permanenta. Eram fericit pentru ca nu eram singur.
    Dupa scurt timp, intr-o noapte, C s-a dus acasa, iar cu A trebuia sa ma revad dupa ce ma schimbam de haine. Am ajuns acasa pe la 12, mananc ceva in sila, doar ca sa nu gaseasca mama motiv sa ma cicaleasca, imi fac un dus, ma imbrac rapid si plec din nou. Urma sa fie o seara in care sa continui sa ma simt fericit, de data asta, doar cu A, C nu se simtea foarte bine.
    Ceva se schimbase si totul incepuse din dus. In momentul in care prima picatura de apa mi-a picat pe fata, am auzit o explozie puternica, de parca cerul se prabusea, urmata de alta picatura si apoi alta bubuitura. Nu m-au speriat zgomotele, sau faptul ca erau ecoul picaturilor, ci viteza cu care cadeau. Puteam sa discern fiecare picatura in parte, aratand toate ca niste boabe de cristal.
    Apoi deodata lucrurile revin la normal, exploziile inceteaza, apa curge normal, dar eu; nu mai eram acelasi. Ceva se schimbase mult prea brusc, mult prea tare. Nu imi puteam da seama ce simteam, cum simteam si mai important, de ce. Inainte sa pasesc afara, mainile au inceput sa imi tremure, transpiratia sa imi curga siroaie pe fata, iar vederea sa mi se incetoseze. Ar fi trebuit sa raman acasa, dar credeam ca o sa fiu mai bine o data ce ma intalnesc cu A, asa ca am continuat pe drumul meu.
    Drumul pana in locul unde trebuia sa ma intalnesc cu A, la tei, este unul scurt, de 10 minute pe jos, foarte placut si relaxant pe care il faceam de fiecare data cand aveam ocazia, in schimb de data aceasta drumul a durat ore pentru mine si a fost orice dar nu placut si cu atat mai mult nu relaxant. In timp ce mergeam, ma zbateam sa vad ceva, iar ce vedeam ma terifia si ma intrista ingrozitor. Daca incercam sa inchid ochii, atunci auzeam racnete de monstrii, iar daca incercam sa ma gandesc la ceva mai bun, mintea imi juca feste din cele mai oribile. Copacii pe care odata ii vedeam leganandu-se usor in bataia vantului, acum se indoiau de la trunchi spre mine atat de aproape incat aproape ma zgariau. Cainii toti de pe strada devenisera niste creaturi hidoase si dezgustatoare care ma urmareau din umbra, iesind din cand in cand sa ma fugareasca putin si sa scoata niste sunete ce nu erau latraturi, ci mai degraba ragete de durere.
    Dar durerea nu era a lor,  era mea, pentru ca desi nu se apropiau indeajuns sa ma muste, simteam cum pielea mi se topeste, cum carnea imi este sfartecata, iar oasele cum sunt zdrobite, iar si iar si iar facandu-ma sa tocesc dintii si maselele de la tensiunea din maxilar. As fi vrut sa imi scot dintii doar ca sa simt ceva mai bun decat agonia in care ma aflam atunci cand deodata strada devine pustie, zgomotele inceteaza, copacii nu mai misca, doar durerea ramane si se amplifica. Sufletul meu era zdrobit, pustiu de orice dorinta de a trai, trecut de la armonia si bucuria cu care a fost obisnuit. Un singur gand ma facea sa continui, intalnirea cu A.
    Dar A nu era acolo cand am ajuns. Am stat, am asteptat, am indurat durerea si tristetea pana cand totul se opri si am inceput deodata sa cad, sa prabusesc intr-un abis plin de nimic. Eram pierdut, eram singur. Dar durerea se intoarse inapoi mai puternica si mai insuportabila ca pana atunci. Nu mai puteam suporta sa stau acolo asa ca m-am decis sa merg spre casa. Acasa puteam fi in siguranta, as fi putut sa ma regasesc. Cand am ajuns, durerea trecuse, nu mai auzeam si nu mai vedeam nenorocirile de pana atunci, dar amintirea intamplarilor era acolo, ca o cicatrice pe fata, mereu vizibila, dureros de vizibila.
    De atunci, din noaptea aia ma tot intreb daca am reusit sa ma gasesc, daca mai sunt eu. Un lucru e sigur, sunt din nou singur.

Teza mea

    Sunt sigur ca va veni o vreme când orice rana de pe pielea unui copil se va cicatriza, iar urma ei se va estompa și va pieri instantaneu, când toată satira ofensatoare a contradicțiilor lumesti și orice născocire infama a creierului euclidian omenesc, neputincios și mic ca un biet atom, vor dispărea, când, la sfârșitul lumii, clipa se va transforma în veșnicie și armonia suprema se va răspândi în tot universul, când se va întâmpla sa apară ceva într-atât de scump, de prețios si binefăcător, încât sa îndestuleze toate inimile și sa stingă toate revoltele, sa zădărnicească toate faptele rele săvârșite acum și sa răscumpere sangele vărsat de oameni, sa le trezească dorința de a ierta și de a găsi o justificare pentru tot ce se întâmpla pe pământ; cu toate ca valoarea acestui element supranatural va fi inestimabila și sa dea Dumnezeu ca el sa apară, eu îl voi refuza de la bun început, îl voi respinge din fașă, nu îl voi admite pentru nimic în lume, îl voi ignora cu desăvârșire. Nu îl voi accepta nici în ruptul capului, nu vreau sa îl accept!... Fie ca liniile paralele sa se intersecteze la infinit și, chiar dacă eu însumi voi urmări acest fenomen, voi vedea cu ochii mei și voi declara ca s-au intersectat, ma voi opune însa din răsputeri și nu voi accepta nimic din toate acestea. Acesta-s eu, aceasta e teza mea.

Noaptea

Ce se întâmplă oare noaptea, de mă simt atât de diferit, atât de schimbat. Parcă o cu totul altă fiinţă sălăşluieşte în adâncuri, trezindu-se la viaţă doar după ce apune soarele.

Într-un fel iubesc noaptea fiindcă ascunde toate defectele într-o pătură de întuneric. Defectele lumii, defectele mele. Noapte e perfectă. E frumoasă şi maiestuoasă, iubitoare şi grijulie. E amanta perfectă. De ce spun amantă şi nu iubită? Pentru că noaptea te face sa o vrei şi sa faci sacrificii pentru ea, pentru că ea, la sfârşitul zilei, îţi alină orice suferinţă, îţi curată orice rană.

Da, noapte rănile se cicatrizează, simţurile amorţesc, durerea dispărând.

Dar după ce trece noaptea, rănile se redeschid, durerea te macină mai rău ca înainte, toate astea, fiindcă...

Noi si ei

    Ei sunt ei si noi suntem noi. As putea spune ca am inceput acest post pe o nota cel putin idioata, dar din moment ce nu am fost inzestrat cu talentul nemaipomenit al lui Dostoevski sau Voltaire in materie de proza, va trebui sa fie de ajuns ce scriu eu. Cine suntem noi?
    Evident, din acest grup fac parte si eu. Noi suntem cei care ne agreeam, ne iubim, ne imbatam, ne visam si ne injuram din dragoste. Noi stim sa ne purtam, stim sa iubim, stim sa petrecem, dar cel mai important e ca stim sa traim. Noi suntem cei care te vom scuipa pentru simplul motiv ca te-ai uitat cum nu trebuie la unul dintre noi. Cu noi, vei putea sa te simti ca un rege, sa fii cel mai tare din parcare, sa simti euforie cum nu ai simtit niciodata, cu noi poti simti durere nemaintalnita.
    Dar cine suntem noi? Noi suntem cei care nu ii intalnesti decat cand ai nevoie, noi suntem cei pe care ii vrei mereu alaturi, la bine si la rau. Noi vom fi intotdeauna noi. Noi furam carti doar ca sa le rupem paginile ca un o muie adresata literaturii rasuflate pe care noi nici macar nu o intelegem. Noi suntem cei care fac lucrurile pe care le simtim din inima si mai apoi le gandim, de multe ori abia dupa ce le comitem. Noi radem cand ar trebui sa plangem si radem cand ar trebui sa radem.
    Cine sunt eu in acest "Noi"? Eu sunt o molecula, un atom, o miime, o parte a intregului. Fara una din aceste parti, nu am mai fi noi. Sunt locuri in care noi am fost, pe care le voi tine minte toata viata, care se vor shimba pentru totdeauna, nu intotdeauna in bine, dar le voi iubi. V-am mai spus ca imi place sa iubesc. Ii iubesc pe toti din cei ce fac sa fim noi. Chiar si atunci cand o sa raman doar eu, lucru inevitabil, nu voi inceta niciodata sa iubesc niciodata, nu o sa ii uit, nu o sa uit ce am facut impreuna, nu o sa uit pe unde am fost. Stiu ca o sa ma opresc si o sa ma gandesc la ei, intotdeauna. Toate astea, pe toate le voi iubi, pe ei toti ii voi iubi, ei ma fac sa simt iubire, caci noi suntem facuti din iubire.
    Dar din toate locurile, dintre toti prietenii, dintre toate cele intamplate in trecut si cele ce vor urma sa se intample stiu ca voi iubi mai mult de atat, mult mai mult, fara sa pierd amintirile.
    Iar ei, restul, cei ce nu se leaga de noi, cei ce ne judeca, cei ce ne privesc cu ura, care ne vorbesc de rau, care ne vor raul si care sufera din cauza a ceea ce suntem si ce facem, ei, nu merita nici macar aceste randuri scrise cu amaraciunea gandului ca ei, sunt acolo, pe langa noi.
    Insa timpul, ne va separa pe noi de ei, asa cum deja a inceput sa o faca. Noi vom fi in continuare noi, iar ei, ei vor fi pierduti si uitati in timp.