Pierdut

    Omul este definit de tot ceea ce i se intampla, de tot ce vede, de tot ce aude, de tot ce simte. Dar daca un om vede, aude si simte... rau, pentru ca altfel nu pot spune, atunci cum va fi el definit?
    Ma intreb asta pentru ca destul de curand, voi putea spune ca sunt o persoana adulta, responsabila, bine definita. Dar cum voi fi oare, daca voi continua cu tot raul ce m-a inconjurat in mod intens in ultimul timp? Scriu despre asta acum, fiindca m-a pus serios pe ganduri si sincer, abia acum m-am simtit in stare sa imi amintesc cu lux de amanunte cele intamplate fara sa ma cutremur.
    Totul a inceput incredibil de bine. Nu aveam nicio grija de nimic, lucrurile pareau sa imi mearga in sfarsit si mie, vremea era exact pe placul meu, dar cel mai important, nu eram singur. Mai eram cu doua persoane pe care le voi spune A si C. Am petrecut cu A si C timpul acela in care am fost cu adevarat fericit, asa cum nu am mai fost de mult timp, lucru care m-a apropiat enorm de ei, intr-un timp foarte scurt, lucru neobisnuit pentru mine. Cat am stat cu A si C eram fericit, dar nu pentru ca soarele ardea, sau ca aveam bani, sau ca purtam ochelarii de soare in permanenta. Eram fericit pentru ca nu eram singur.
    Dupa scurt timp, intr-o noapte, C s-a dus acasa, iar cu A trebuia sa ma revad dupa ce ma schimbam de haine. Am ajuns acasa pe la 12, mananc ceva in sila, doar ca sa nu gaseasca mama motiv sa ma cicaleasca, imi fac un dus, ma imbrac rapid si plec din nou. Urma sa fie o seara in care sa continui sa ma simt fericit, de data asta, doar cu A, C nu se simtea foarte bine.
    Ceva se schimbase si totul incepuse din dus. In momentul in care prima picatura de apa mi-a picat pe fata, am auzit o explozie puternica, de parca cerul se prabusea, urmata de alta picatura si apoi alta bubuitura. Nu m-au speriat zgomotele, sau faptul ca erau ecoul picaturilor, ci viteza cu care cadeau. Puteam sa discern fiecare picatura in parte, aratand toate ca niste boabe de cristal.
    Apoi deodata lucrurile revin la normal, exploziile inceteaza, apa curge normal, dar eu; nu mai eram acelasi. Ceva se schimbase mult prea brusc, mult prea tare. Nu imi puteam da seama ce simteam, cum simteam si mai important, de ce. Inainte sa pasesc afara, mainile au inceput sa imi tremure, transpiratia sa imi curga siroaie pe fata, iar vederea sa mi se incetoseze. Ar fi trebuit sa raman acasa, dar credeam ca o sa fiu mai bine o data ce ma intalnesc cu A, asa ca am continuat pe drumul meu.
    Drumul pana in locul unde trebuia sa ma intalnesc cu A, la tei, este unul scurt, de 10 minute pe jos, foarte placut si relaxant pe care il faceam de fiecare data cand aveam ocazia, in schimb de data aceasta drumul a durat ore pentru mine si a fost orice dar nu placut si cu atat mai mult nu relaxant. In timp ce mergeam, ma zbateam sa vad ceva, iar ce vedeam ma terifia si ma intrista ingrozitor. Daca incercam sa inchid ochii, atunci auzeam racnete de monstrii, iar daca incercam sa ma gandesc la ceva mai bun, mintea imi juca feste din cele mai oribile. Copacii pe care odata ii vedeam leganandu-se usor in bataia vantului, acum se indoiau de la trunchi spre mine atat de aproape incat aproape ma zgariau. Cainii toti de pe strada devenisera niste creaturi hidoase si dezgustatoare care ma urmareau din umbra, iesind din cand in cand sa ma fugareasca putin si sa scoata niste sunete ce nu erau latraturi, ci mai degraba ragete de durere.
    Dar durerea nu era a lor,  era mea, pentru ca desi nu se apropiau indeajuns sa ma muste, simteam cum pielea mi se topeste, cum carnea imi este sfartecata, iar oasele cum sunt zdrobite, iar si iar si iar facandu-ma sa tocesc dintii si maselele de la tensiunea din maxilar. As fi vrut sa imi scot dintii doar ca sa simt ceva mai bun decat agonia in care ma aflam atunci cand deodata strada devine pustie, zgomotele inceteaza, copacii nu mai misca, doar durerea ramane si se amplifica. Sufletul meu era zdrobit, pustiu de orice dorinta de a trai, trecut de la armonia si bucuria cu care a fost obisnuit. Un singur gand ma facea sa continui, intalnirea cu A.
    Dar A nu era acolo cand am ajuns. Am stat, am asteptat, am indurat durerea si tristetea pana cand totul se opri si am inceput deodata sa cad, sa prabusesc intr-un abis plin de nimic. Eram pierdut, eram singur. Dar durerea se intoarse inapoi mai puternica si mai insuportabila ca pana atunci. Nu mai puteam suporta sa stau acolo asa ca m-am decis sa merg spre casa. Acasa puteam fi in siguranta, as fi putut sa ma regasesc. Cand am ajuns, durerea trecuse, nu mai auzeam si nu mai vedeam nenorocirile de pana atunci, dar amintirea intamplarilor era acolo, ca o cicatrice pe fata, mereu vizibila, dureros de vizibila.
    De atunci, din noaptea aia ma tot intreb daca am reusit sa ma gasesc, daca mai sunt eu. Un lucru e sigur, sunt din nou singur.